„Penibil a fost şi Petru pe muntele Tabor, când de buimăcit ce-a fost a vrut să facă trei colibe. De ce trei şi nu una? Unde îşi vâră omul amprenta din una face trei, din două face nouă, dintr-o biserică într-un loc face patru, dintr-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică a lui Hristos, face 34000. De’… ne plac gardurile. Gard la casă, la biserică, sârmă ghimpată pe lângă noi şi toate gardurile înalte de beton şi sticlă pisată să nu poată să sară nici gândul. Printre gardurile de zăbrele vedeai când leşină vecinul, vedeai durerea aproapelui, acum beton văd, beton sunt şi la Betonia mă duc… adică, inimă de piatră m-am făcut!
A fost penibil Petru cu colibele lui. Ce-o fi spus Moise când l-a auzit. „Păi bine Doamne, altul mai breaz nu ai găsit în tot Israelul?” Şi Domnul, va fi zis: „Stai să-l vezi la Rusalii!”. Asta-i specialitatea Domnului, din neom face om, din Chifa face Petru, din Saul face Pavel, din om firesc, face om duhovnicesc.
Dar cei mai penibili au fost fiii lui Zevedei, când au venit cu mămica de mânuţă. Ditai’ copiii cu ditai viziune de viitor. Unul la dreapta şi altul la stânga. Se şi vedeau cocoţaţi pe măgar cu girofar şi parcări rezervate. Cererea a fost din start greşită. „Porunceşte ca în împărăţia Ta aceşti doi fii ai mei să stea unul la dreapta şi altul la stânga Ta.” Împărăţia din mintea ucenicilor şi a mamei era o împărăţie a scaunelor şi a poziţiilor, a influenţei, a bunăstării şi a puterii cu sabia. O împărăţie a cinelor fastuoase, a meselor îmbelşugate, a luptelor subtile şi indiscrete. Ei visau să stea… Şi nu să lucreze…
În Împărăţia lui Hristos, împărăţia iubirii necondiţionate, în primul rând nu se stă, ci se face! În loc să le dea tronuri, Hristos le-a dat mături. Cu mătura iubirii să măture cărarea spre Biserică, spre Hristos, spre Cer. Din păcate mulţi nu am înţeles încă, faptul că, nu funcţii ne-a lăsat Hristos, ci mături. Nu putere şi influenţă, ci smerenie şi anonimat, fascinaţia modestiei şi fericirea de a fi slujitorul tuturor!
Bisericile azi sunt pline de Spidermani care întind sfori, trag iţele, arată fiţele. Am devenit o generaţie de milogi plângăcioşi şi egoişti, care-L căutăm mereu pe Dumnezeu, doar prin buzunare. Ne sunăm mamele să-L roage pe Domnul să ne facă cu o treaptă mai domni, vorba poetului …. Ne-am făurit un Dumnezeu de poşetă pe care îl scoatem cum scoatem şi rujul… la nevoie.
Unde-i patima din versul altui poet, care a zis: „Vreau să pipăi şi să urlu, Este!”? Nu frigiderul să pipăim, nu portofelul, ci de pe genunchi să pipăim Cerul şi să strigăm: „Este Domnul! Este Domnul care mi-a spus să caut Împărăţia Cerurilor mai întâi şi apoi, toate zdrenţele lumii. Este Domnul care mi-a vândut un pont mare. Mi-a spus că pot să schimb banii de hârtie cu preşedinţi morţi pe ei în stele pe care să le port pe umeri în veşnicie. Pot să-mi investesc energia şi sudoarea, să mă sacrific cu ceea ce sunt şi cu ceea ce am pentru un rost, cu sens veşnic. Mi-a spus că există o Împărăţie, unde rugina nu roade fierul, mucegaiul nu se pune pe compoturi şi păianjenii nu-şi fac cuib prin casele rămase goale.
Sunt destui slujitori ai Domnului, care ne predică un Dumnezeu care abia te aşteaptă după colţ să-ţi de-a cu binecuvântările în cap. Hristos ne-a spus să fim pescari de oameni, nu de binecuvântări! Ne minţim cu versete de genul „…dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta…” (Isaia 43:4) Fals! Nu mai dă nimic Dumnezeu pentru că a dat totul! Am luat din Scriptura Sfântă, doar versetele care ne convin nouă… vânând, desigur numai binecuvântările. De ce nu am luat şi sacul şi cenuşa de la locuitorii din Ninive?
În Cortul Întâlnirii, fiecare mobilier de cult era prevăzut cu verigi la fiecare colţ prin care se introduceau drugii din lemn de salcâm pentru a putea fi transportat. Şi noi putem monta verigi la colţurile casei, la masă. O casă mereu deschisă pentru oaspeţi, pentru copii adevăraţi ai lui Dumnezeu, de care să te bucuri când vin, nu când pleacă… este o casă transportabilă, adică cu binele făcut prin ea şi în ea, … te vei întâlni în Cer. Dând de mâncare la un sărac, la un orfan, montezi verigi la colţurile mesei, … şi asta se contabilizează în Cer. Nu putem lua nimic cu noi în sicriu, dar putem să ni le trimitem „dincolo” mai toate, dimpreună cu inima noastră plină de iubire. Binecuvântările ce le avem nu sunt pentru noi, ci pentru celălalt, … Pricepe prietene!
Haideţi să ne amintim ce scrie în Cartea lui Dumnezeu Iacov 4:2,3 „Voi poftiţi şi nu aveţi, ucideţi, sunteţi plini de invidie şi nu izbutiţi să căpătaţi; vă certaţi şi vă luptaţi; şi nu aveţi pentru că nu cereţi. Sau cereţi şi nu căpătaţi pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre.” Şi nu săriţi peste versetul 4, ba chiar şi 5 şi mai ales 8.
De ce să ne limităm la 80 de metri pătraţi, când Părintele Ceresc ne-a pregătit bucurii nespuse şi comori pentru care, nu avem cuvinte în DEX, ca să le poată exprima şi explica.
Binecuvântează-ne Doamne cu o foame cruntă de Tine. Am mâncat destul pufuleţii lumii, am hăpăit în moloz destul, am ros la bolovani până peste poate… şi numai pe Tine, ori te-am uitat, ori te-am lăsat la urmă! Ajută-ne să ne revenim!… Vindecă-ne sufletul!… Aprinde-ne inima! Şi fă ca să te dorim, aşa cum cerbul doreşte apele limpezi ale izvoarelor!”
Roman Paul 
felicitari pentru gandurile pe care le scrii. foarte interesant si bine spus 😉
Iti multumesc pentru aprecieri! Te astept sa revii!